Foarte bine, foarte rau.
Totul e neted si fara forme.
Compania sortii mele e jumatate de zat rasturnat pe un fund de ceasca veche si o tigara ce acum se fumeaza singura.
Totul se fumeaza singur ca si cand de-a lungul timpului evolutia a implementat plamani in obiecte fara ratiune. Fumega intunericul si se spulbera ziua, iar zorii tusesc inecat si negricios. Nimic nu mai e clar ori vesel ori zambitor pentru ca a murit.
A fost Apocalipsa. S-a intamplat demult. Acum urmeaza chinul si dezlantuirea care agreseaza intelepciunea si rabdarea de a mai spera a oamenilor puternici. Cei slabi...vremea lor a trecut. Acum a venit vremea noastra.
De copii nu ascultam, si-au pierdut inocenta.
Dar unul de ceva zile sta si asculta fasia de cer ce-a mai ramas dupa foc.
Si-ngenuncheaza in praf,urland catre cer
Si uda barbia periata de frig
Si ca un profet aduce slava vocilor mute din mintea si cerul lui si numai al lui.
Pierduti intre scanduri, destinul a tacut pentru prostii ce inca credeau in lumina.
Dar el rabda si rabda. Rasete nebune invaluie capul si gandirea sanatoasa care se transforma in aliati ai sperantei si tot ce ramane sunt inamicii din spate, ca fata nu mai e. Nu avem ce privi sau spera sau urmari.
Si biet copil nebun dedica suflarea in loc sa o pastreze ca rezerva pentru duh
Si ceata se rupe si fumul se strange si pomii devin preoti in vremuri de demult.
Chinuit suflet are copilul acesta care a devenit sclavul vocilor
Care incearca sa scape, dar nu are pe cine sa intrebe
Un sfat sanatos pentru minte sa primeasca
Sa scape de aglomeratia celor nebuni
Farmecul inocentei s-a dus si tot dus
Si a coborat seceta peste mila aratata celor cu nevoi
Si a infundat-o in praf cu memoriu cu tot.
Poate se roaga cerului sa aduca ploi.
Sa spele noroiul, sa spele pometii si fata care a uitat rasul
Eu stau langa pietre, langa el...motivatia mea.
Si numai eu am simtit cum pe chipul meu sacadat de tristete
A pasit cu greu un zambet care ma face sa nu clipesc
Ca sa-l pastrez.
Si asemenea unei stele negre care sta sa moara, mica fiinta se pastreaza constanta. Nu-i dedic suflarea, astept sa se dea batut si sa devina invingator. Putin ce-a mai ramas in mine sa moara odata cu fiul rugator.
Povestesc ce vad, iar voi, cititorii, sa credeti ce spun.
Pe plaiul dinspre amurgul omenirii
Baiatul jertfit isi arunca armele
Isi doboara trupul la pamant
Si asteapta procesul in care dedica
Rugaciunea strabunilor cu o lumanare
Din sol iese abur, iese raspunsul, iese Dumnezeu
Si ii mangaie cuminte ranita barbie
Si calmeaza cu roua tinerii muschi.
Contractia dispare, ochii ii stralucesc
Umbrele se pierd, formele-i sunt dilatate in intuneric
Semn ca steaua lui a murit.
Prizoniera din cer s-a eliberat. I-a dat drumul.
Cine? O pereche de ochi mai mari si mai buni decat ai lui...ochi ca de Demiurg. A contat ruga, a meritat sa pastreze firul sperantei.
Prizoniera cu membre puternice in care nu se arata vreo slabiciune fizica. Coconul acela de energie pozitiva si-a tratat cu respect pozitia. Si-a stabilizat tremuratul chit ca pielea de sub zdrentele purtate cu decenta era atat de slaba si atat de mincinoasa incat ii dadea de gol starea...de frica si teama pentru ca firele de par stateau drepte toate inghetand si stimuland urmele de bici pe spatele tanar.
Suferinta a fost apreciata si a fost traita cu intensitate maxima.
Imi pare rau de o nepotrivire.
Ca copilul nu a fost fericit si totusi e multumit.
Dar am apucat sa vad un proces corect in care credinta lui in bine a fost rasplatita in minute.
Se spune ca un minut de libertate te face sfant si fericit.
Toti suntem robii Universului.
Rasplata pentru dedicarea lui a fost verdictul de a-i oferi pace pentru un minut masurat in galaxie...o vesnicie.
Ce fac stelele cand stau sa moara?
Se transforma in nebuloase.
