Nu e "Adio" daca eu nu vreau.

Am fost o fantoma pe treptele casei tale...si acum m-am vazut trecand usor peste pragul scarii si numarand treptele una cu una...in haine negre, pasind prin intuneric fara farama de viata in corpul meu flagelat. E tocit , obosit si sta sa piara...deshidratat.
16 trepte 3 nivele si la ultimul nivel...cel care conduce spre apartamentul meu se vede o lumina slaba...care ia forma de triunghi luminand ultima treapta complet. Dar nu vad speranta, nu ma intereseaza nimic. E totul pierdut. In apartamentul meu nu mai gasesc nici urma de mobilier, nici pe mama si nici restul persoanelor care faceau locul asta cald. Le-am aruncat pe toate in pubela care marcheaza limita dintre mine si iar mine.
Stafia paseste in pas de glorie
Pe trepte de marmura
Pe scena de lemn uscat unde a jucat rolul ce i-a adus succesul
Treptat...nu allegro
In teatrul al carui nume s-a sters
Si priveste uimita unde a ajuns. Intr-un loc in care aplauzele nu mai patrund, nu mai au frecventa si scaunele sunt goale nu din cauza ca nu mai exista spectatori, ci pentru ca acestia prefera sa stea jos si sa roada lemnul casei lor. Rozatoarele astea insufletesc locul si e pacat...
O sa ajunga sobolanii pe scaune...foamea e mare si or sa roada tot. Gloria va ajunge intre coltii lor, va simti respiratia mortii in ceafa si isi va astepta devorarea cu capul in jos.
Si virusul strabate calea cea dreapta de la care nu se abate ca un rob credincios. Loveste, pandeste si finalizeaza fara ratiune. Continua misiunea ajungand la râul sanatos de lacrimi si intra in el.
Nu se simte amenintat de adancimea lui si patrunde mai jos decat ar putea ajunge constiinta mea. E iminent faptul ca il imbolnaveste.

Iar targul odata facut pe vreme senina
Acum arde pe rug
Iar silabele din Juramantul incheiat din vina
S-au transformat rand pe rand in cenusa putina.

Cand focul a ars tot...destinul se arata
Si-n fulgerul maniei isi scoate manusa
Lovind din plin fata acuzatei stihii
Trezeste acum, e timpul sa ma sfasii.


Sa scoti din mine viata plouata
Sa-mi stergi amarul cu o batista curata
Sa-mi iei capul in maini ca azi si ieri
Sa-mi saruti tample, sa scap de dureri.


Ce fraiera sunt ca am asteptat
De la un om facut dur de mine
O amanare a sortii divine
A mortii cumplite ce vine oricum.


Duelul exista acum, e aievea.
Si lupta asteapta sa fie chemata
De speri in castigul luptei de azi
In loc sa te-nalt am sa te fac sa cazi.



Te sperie Iadul in care vei ajunge?
Te sacaie vina ce nu ma strapunge?
Te vrei inalt peste mine toata?
Te vezi tu ca pe-o fiinta curata?


Pe campul gol tacerea urla
Si viata roade nu mai da
Acces direct si fara umbra
Si golul meu traieste-n tundra



Si replica curaj nu-si face
Sa ma trazneasca fix acolo
In ochii ce tacuti dispar
Si pe moment sunt de clestar.



Sunt generoasa si am sa-ti las un timp
Fara sa chem, sa te ating, sa te sting
Gandeste ca sclavul ce libertate n-are
Si poate mai e loc de o impacare.



De nu...lupta-te singur cu tine pe veci
Pentru ca eu dupa cum bine zici
Numai am loc pe langa macar umbra ta
Si acum lasa-ma sa-mi inchid sufletul - petala.

Te rog

Stii cum iti interpretez eu emotiile dinaintea altei emotii? Ca o explozie de lumina...in care emani un soi de praf de stele...stateai odata la fereastra inghetata de florile date jertfa Inghetului...si te faceai una cu ele si cand respirai usor aveai grija sa nu le distrugi...asa ca tu nu te transformai intr-o floare oarecare, ci in Nymphoides, mai pe intelesul tuturor...inima plutitoare. Te uitai pe geam...dar nu stiu la ce. Nu stiu pentru ca nu am avut curajul sa aflu. Dar de urmarit, te urmaream...fiecare gest...cand te mai simti coplesita de emotie stiu ca iti atingi parul...si pe urma doua degete iti sunt duse brusc la ureche...iti desfac cercelul si iti calmeaza lobul urechii...dupa care accesoriul este asezat la locul lui...nu poti sta fara cercei. Ce imi place cel mai mult e atunci cand iti incetinesti privirea...cand lasi genele sa danseze si ai o miscare de baza care pur si simplu ma blocheaza, ma lasa mut...le cobori incet si le ridici la fel...esti atat de inocenta cand le lasi si atat de ispititoare cand le ridici...incat ma gandesc ca daca chiar se afla reprezentantii Binelui si Raului pe umerii mei...chipul tau ar ocupa ambele locuri...Inger si Demon. Si cand atingi coltul lemnului de pe tocul usii...se modeleaza dupa mana ta...nu ai nevoie de unelta ca sa ii dai forme, ai nevoie doar de maini...asa cum mi-as dori sa le am in jurul gatului meu.
Sau cand te asezi...ai pozitia perfecta care iti da de gol starea...asa cum toate amanuntele pe care le-am observat imi spun cine esti si pe cine vreau.
Ochii imi spun cel mai mult numai ca mi-e frica sa stiu prea multe despre tine...poate esti doar un vis...care noaptea imi circula prin minte si dimineata se duce odata cu zorii. Starea ta este pretutindeni si m-as mira sa fii auzit vreodata de plictiseala. In masura in care te vreau, nu te vreau pentru ca imi ridici semne de intrebare. Mi-e teama sa nu ajung la poarta Iadului dupa tine...pentru ca nu stiu unde iti sunt indreptati pasii...mi-e teama ca vrand sa te am m-as contopi cu tine si te-as urma chiar daca m-ai lasa prada linistii urate unde nu mai sopteste nimic vocea ta...sa lupt pentru mantuirea mea sau sa indur pedeapsa despartirii. Nu sunt constient, sunt doar fericit ca existi. Regula existentei tale este un haos...ma mir ca te stiu aici pe pamant...nu aici iti e locul...simt asta...si tanjesc sa te am, sa mi te apropii, sa te pun la loc de pastrare. Nu stiu daca ai accepta sa fii a mea...sau daca mi-ai pune conditii...As vrea sa ma furisez pe langa casa ta si sa iti descopar ritualurile si obiceiurile care sa imi potoleasca setea de a te cunoaste. Un mic lucru am sa iti cer...sa nu te stii pe tine...pentru ca daca ai stii de cate esti in stare te-ai simti suficienta, nu ai mai avea nevoie de altcineva care sa te completeze sau poate cred prost. Asa cum esti plamadita doar din laturi ale divinitatii eu te-as putea face umana cu umanitatea mea. Nu-mi doresc sa te cobor din cer sau sa te smulg ca pe o frunza din Copacul Raritatii...imi vine sa nu te ating...ti-ai pierde stralucirea. Atat de mult te iubesc, zano. Eu pe de alta parte ma simt nenorocit in pielea mea si in haina mea rupta in coate si tocita de vant...calator care cunoaste cel mai bine tinuturi pietruite pline de roca mucegaita usor...nu am un parfum ca tine, sunt inodor si necatifelat. Imi doresc prea mult. Oricine te-ar dori. Oricine te-ar picta in minte si te-ar izola de ganduri negre crezand ca daca iti contruiesc un loc special, ferit si sigur te poate avea. Un pictor nebun sunt si un artist bolnav si sufer cumplit cand nu imi am muza aproape. Nu ti-am atins liniile, nu ti-am fixat ochii, nu am simtit sub degete forma umerilor tai...si cum gandesti?
Dar nu-mi convine sa te stiu prezenta in capul meu permanent...sincer, imi face rau. Ma gandesc ca in felul acesta ajung sa trec de pragul in care doar te iubesc si o sa te pun pe un piedestal atat de aproape de astre incat nu o sa mai ajung la tine...indepartarea dintre noi doi ar fii nelimitata si fiinta mea s-ar anula, as ajunge sa iubesc femeia atat de mult incat as ignora iubirea in sine. De un lucru sunt sigur: forul meu interior zace.

Iarna curge ca o melodie...la fel ca toate anotimpurile. Am cateva cantece. Si le ascult si le traiesc, dar cateodata le omor pentru ca ascult numai o bucata din intreg...pe aceeasi mereu...aia care imi convine...asa fac si cu greselile mele...le pastrez pe cele care imi convin. Este atat de gresit cand ma gandesc la viitor si numai traiesc prezentul...care este cel mai important. Eu nu mai stiu sa il traiesc...il am doar in masura in care am lucrurile cu care m-am obisnuit: o familie, aceeasi casa, acelasi loc in banca...la scoala, acelasi iubit, aceiasi cercei preferati...care se ruginesc in timp. Toate trec si trec frumos daca stii cum sa le dai drumul. Ca fulgii...plutind incarcati de puritate...atat de lin si linistitor...si imi dau impresia ca au o regula...sa cada armonios si sa te faca sa zambesti...impotriva frigului, a crivatului si a vantului care iti incurca drumul spre scoala. Sa transmita pace si bucurie. Sa ignoram putin tot viitorul...macar o clipa...si sa fim atenti la tot ce ne inconjoara...pentru ca natura este singurul lucru pe care il avem...si noi nu avem nimic pentru ea. Ne putem supune daca ea ne cere...am ales sa ma supun. Am ales sa savurez si am ales cu pasiune. Nu stiu multe despre mine, dar asta o stiu...ca aleg cu pasiune...oarba de fiecare data...ma incred in tot si toate.
Acum cateva zile cineva m-a surprins cu ceva...intr-o ora...la scoala...a compus o poezie...si mi-a aratat-o...dar in ce fel...va spun. A venit la mine...timid...pierdut, dar cu o oarecare mandrie in ochii lui si eliberare...si in soapta mi-a cerut sa o citesc, dar parca se ruga sa ma comport la fel ca el...sa o citesc in liniste, in soapta, in gand...cu grija si sa ii spun ceva de bine, sa apreciez efortul...m-am simtit ciudat. Eram flatata, dar nu stiam cum sa ii dau verdictul, sa ii spun ca nu mi-a placut in mod deosebit...eram nevoita sa ii spun parerea mea despre ce scrisese, dar mie nu imi trezise ceva anume versurile insirate pe o foaie de hartie. Erau greseli grave de ortografie...era un limbaj sec si rima versurilor era foarte fortata...se vedea ca nu era nimic pasional...ca nu isi pusese sufletul pe tava in fata poeziei...dar era totusi o taina, un secret, un efort...si chit ca ambalajul era foarte sarac...el a prins curaj sa scrie ceva...despre o dezamagire...pe care a avut-o. Si asta am apreciat. Se numea "Clipe"...si se si semnase...lucru pe care il faceam si eu prin clasa a IV-a...ma semnam pentru ca consideram ca am facut o capodopera...ca era bine...ca era frumos ca poeziile scrise de marii poeti. Colegul meu e mare poet ca a reusit sa pune pe hartie ce il bantuise de multa vreme...chiar daca atunci cand a scris-o si maniera in care a facut-o dau impresia ca nu avea ce face si trebuia sa isi ocupe timpul cu ceva si a ales sa fie asa pentru ca era in pana de idei. Mie totusi mi se pare un lucru mare ca a terminat-o...a facut stersaturi si reactia de dupa a fost aceea. Nu conteaza cum scrii decat daca scrii pentru cineva anume...daca esti angajat sa scrii, sa ti se dea o tema pe care sa o elaborezi. Cand scrii pentru tine...esti mare. Urasc insa faptul ca oamenii care incep sa scrie din lipsa de idei...scriu despre tragism...disperare...resemnare...cate sentimente si fapte oribile le-au facut fostele prietene...si ei acum se simt goi pentru ca au indurat, au suferit si acum numai au de ce sa faca toate astea. Dar totusi vorbesc...le pasa...le acorda importanta. "Opera" lor este adunata in cateva versuri...care contin multe substantive si adjective...triste! Foarte putine verbe...Lucru simbolic. Ei scriu despre cine si cum, insa nu scriu despre ce. Ignora actiunea si raman fixati doar pe Cutarica care a fost in cutare fel si bla bla bla. Asa nu! As vrea sa fiu saraca cu duhul...dar nu sunt. Si poate o sa raman eu nefericita si cu viata neterminata si bagata intr-o mare oala in care imi fierb toate gandurile si sperantele visurilor mele care nu se mai termina si poate ca nici nu se indeplinesc...si poate vorbesc mult despre lucruri triste...facand aceeasi greseala ca superficialii "poeti"...poate ca nici eu nu stiu sa apreciez fericirea si sa vorbesc despre ea mai mult...sau in aceeasi masura in care vorbesc despre tristete...si daca fac o analiza pe text imi dau seama ca eu vorbesc despre cat sunt eu de egoista si despre ce greseli am facut eu odata si pe care le regret si nu le mai vreau. Stiu toate aceste lucruri asa cum stiu inca o gramada de lucruri pe care trebuie sa le fac, dar nu vreau sa le fac. Pe cate persoane le inteleg si le dau dreptate...ca intr-un final eu sa nu ma inteleg pe mine insami si doar sa ma accept. Si e atat de greu sa fac lucrul asta incat ma sufoca. Nu pot sa dau drumul greselilor mele asemenea cerului care elibereaza fulgii...pentru ca mie nu imi place iarna. Pentru ca asa cum e cerul inchisoare pentru puful acela de zapada...mintea mea e inchisoarea pasiunii mele. Si singurul lucru pe care l-am echilibrat pana acum a fost raportul dintre minte si suflet. Atat! Si e suficient.

O postare

In loc sa fiu pesimista la suprafata
In loc sa imi plang de mila
In loc sa vorbesc de lucruri negative sau triste sau deprimante
Ar trebui sa ma leg de lucrurile frumoase din viata...cele care mi se intampla si pe care le am
De unde nevoia de a ma prinde si de a scrie numai de chestii urate in substanta, dar care nu par ce sunt doar datorita ca le spun intr-un mod placut?
Dar acum daca ma gandesc sa va povestesc despre ceva dragut, pozitiv...nu pot.Pentru ca lucrurile bune le tin in mine si sunt mult prea greu de impartasit. Eu nu pot spune ca am echilibru pentru ca ma folosesc incontinuu de persoanele echilibrate ca sa imi gasesc "centrul de greutate"...este normal si sanatos. Imi pare rau doar ca oamenii valorifica nefericirea...nenorocesc si mai tare necazurile, isi plang plansul, isi simt monologurile interioare si le considera parca o proba la teatru...e prea mult si prea greu sa fii tot timpul nefericit...iar pe de alta parte...cand spun ca sunt fericiti...dureaza cateva secunde.Atat timp ii acorda fericirii...atat de importanta e...nu e corect. Dar invatam. Trebuie sa invatam. Cata fericire vad in jurul oamenilor simpli care pretuiesc ce au si nu se gandesc la rau decat in momentul in care este complet desenat tabloul raului. De multe ori eu imi fac schita raului in cap...inainte sa se intample. Si simt un gol imens in piept ca cel de dinainte, de care va vorbeam...golul acela care te trezeste noaptea din somn...din cosmar...si te poarta spre realitatea clara care te lamureste ca totul a fost un vis...o teama din interiorul tau care te seaca si nenoroceste daca o asculti...sunt fantezii...de natura negativa...din nou...imi pare rau ca nu stiu si alte sinonime si notiuni ale raului...ca pentru bine sunt multe, banuiesc...o sa ma repet. Un lucru fericit este atunci cand eu vad fericirea, vad sanatatea...cand e totul liniste si am in primul rand armonie in familie...cand nu e ipocrizie si nu e falsitate...




Cat de mult seamana expresia lor...aceleasi gesturi...aceeasi personalitate...aceleasi ticuri...principii imprumutate unul de la celalalt...parca totul bun si totul rau. Iarasi notiunea de bine si rau...Aceeasi prefacatorie grasa care nu inlocuieste, din pacate generozitatea. Vederea mi-e slaba cand ma uit la ei...si tot ce imi propun sa fac imi piere din cap si ma blochez cand ajung in fata lor...uit pentru ca nu imi place sa anticipez miscarile...nu mai sunt intr-un joc...de sah...de gandire in care imi gandesc dinainte miscarile...In momentul in care ajung fata in fata nu fac nimic din ce imi propun. E ceva impotriva simturilor mele...se apara intr-un fel...de mine pentru ca poate ii intimidez. Si cred ca totul incepe atunci cand se uita la mine. Nu stiu ce vad sau ce au de vazut. Nu stiu la ce se gandesc...ce vad...cand ma vad si cum ma vad... Poate sunt doar o perdea transparenta...poate se uita dincolo de mine si nu ma vad intr-adevar...un pretext...o forma de a se ascunde... cand eram mica, de fiecare data cand faceam ceva gresit...ma ascundeam dupa perdea...si cand pericolul trecea...uitam si eu de prostia facuta si ma vedea in perdeaua aia mireasa...un gand frumos si proaspat nascut dintr-un rau facut...o prostie pe care nu mi-am asumat riscul...pe care nu am pretuit-o, dar pe care mama mi-o ierta intr-un final...iertarea vine numai de la parinti...altcineva nu are de ce sa o faca...Mi se blocheaza si ideile in preajma lor...nu ma deschid deloc...De ce? Si acum cred ca se potriveste raspunsul profesorului meu de matematica la intrebarea asta...de fraier. De ce din nou??? Dintr-o prostie de-a mea de copil.