Descrierea lui Bogdan...adresata mie

Sala se cufunda in tacere...luminile se sting si scena palpaie luminos atragandu-ti chiar si fara sa vrei privirea. Ceva te atrage acolo si fara a se pierde din armonia momentului paseste pe scena. Se misca spre centrul scenei...privind in jos...parca o apasa ceva. Incepe sa-si ridice privirea si masoara din priviri publicul...cel putin aparent. Dar ochii ei privesc altceva, nu pare a fi constienta ca mai sunt oameni in sala,privese in sufletul ei si cauta ceva...un lucru pe care parca toti asteapta sa il auda.
Incepe sa isi miste buzele si vorbele incep sa curga...sala parca asteapta sa ii primeasca vocea si sa o amplifice accentuand si mai mult ce are de spus...sa gaseasca o cale prin vorbele ei catre sufletul fiecaruia. Nimeni nu scoate un sunet. Isi misca mainile cu o precizie de dirijor, trimitand vorbele in valuri care par sa iti atraga atentia catre sentimentul pe care ti-l expune si curand...incepi sa-l vezi si tu. Se deplaseaza lent miscandu-si calculat fiecare picior, fiecare pas cutremurandu-i cate putin corpul, dar continua sa priveasca in fata...cuprinzand toata sala cu o clipire. Nu iti iei ochii de la ea si nici nu vrei...astepti momentul cand isi va indrepta privirea catre tine...sau doar pare...ochii ei spun altceva. Sta pe loc, dar spiritul ei fuge departe...zboara peste marile albastre si peste muntii albi. Incepi sa-ti imaginezi cum ar fii sa vezi acele locuri la care ochii ei viseaza. Incet incepi sa-ti inchizi ochii tinand in fata ce ai citit in privirea ei...te curpinde un fior si vrei sa-i deschizi doar pentru a o mai privi odata...dar nu mai este acolo...a disparut...sau poate ca nici nu a existat. S-a intors in intunericul din spatele cortinei si tu incerci sa pastrezi vie privirea ei, dar realizezi cum incet se indeparteaza si incepe sa dispara...doua puncte raman...in locul in care erau ochii ei...fara forma...fara fond...dar care pastreaza fiorul pe care l-ai simtit cand i-ai intanlit pentru prima data privirea...

S-a blocat banda. S-a blocat filmul.

Cel mai inspaimantator lucru mi se pare acum sa stau in fata unei pagini. Sa creez niste randuri. Eu ma pricep la asta, sa imi ridic moralul, sa fiu naiva cu viata. "Eu nu m-am schimbat" imi vine sa tot repet, dar este o negare absurda pentru ca m-am schimbat. Mult si in rau. Parca imi vand sufletul, parca am facut pact cu diavolul. O sa invat din asta. Si spun ca o sa invat pentru ca deja stiu ca n-am sa ma opresc si ca o sa continui sa ma distrug. Dar o sa imi revin. De asta sunt sigura. Sau poate doar naiva. Trebuie sa fac ceva cu mine. O sa fac ceva cu mine. Stii de ce, Cristina? Pentru ca tu chiar meriti.