Destinul este cel mai bun pictor din toate vremurile. Cate o panza pentru fiecare a creat. Tablourile cu vietile noastre il tin in viata. Le tine pastrate in cea mai mare galerie de arta din lume, dar accesul este interzis muzelor. Toate detaliile vietii noastre sunt expuse pe pereti, asta suntem, marionete si personaje in propriile noastre povesti. Banuiesc ca a pictat inceputul nostru, cararile, casa si partenerii de viata sau poate chiar copiii. Il vad ca pe un clarvazator mereu tanar, dar cu privirea obosita care ar da orice pentru o vizita cu Diavolul, ca sa faca un pariu. Sa-i indice niste coordonate...sa scape. Fiecare are de ales, de impartit, de programat, de iubit, de plans si toti ne putem alege meniul.
Eu imi coplesesc jurnalul cu basme si paginile goale ma alina cat pot. Deseori ma incurca, cateodata nu rezolv nimic. Cateodata? Mint. Mereu.
Am repetat ca nu cred in destin. De cate ori i-am insultat pe cei care se lasa in mainile lui. Acum inteleg ca exista pentru ca ajung la un moment in care singurul lucru pe care il cer este sa se intample ceva. Vreau cateodata un semn care sa-mi dea de inteles ca sunt povesti in care nu am ce face. Sa fie spontan, sa nu depinda de mine, sa curga in albia lui si sa nu atinga vreun firicel de apa raul meu. Apa mea este deja tulbure, dar uneori am impresia ca o sa sece si o sa ramana in urma o groapa mare plina cu praf.
Si ma rog destinului sa imi aduca asta.
Nici azi nu a venit.
Am inceput sa il cred atat de puternic incat am vedenii.
Ma rog si in decursul timpului in care astept minunea, ca nu pot fii ipocrita, il simt si stiu ca are ceva pregatit pentru mine numai ca imi intoarce spatele. Se razgandeste si isi intoarce pasul din varfuri, disparand si cu speranta mea.
Cand? Cand o sa se termine totul?
Cand te vei plimba din nou pe langa umbra mea, cand te vei aseza langa mine si-mi vei privi genele? Dansau odata, dar odata ca niciodata astept minune.
Umeri lati ai, zidule! Si barba deasa de tiran si vocea prea nesigura. Dar iti atarna si tie lantul si tine cont ca e al meu. Pe-al meu il porti. Nu pot inceta. Nu vezi?
Iti servesc sufletul pe o tipsie. Sunt constienta ca e putin, dar nu e prea sarac. Un suflet gandeste la tine asa cum soarele gandeste la noi. Spui "Da" si mi-e frica. Nu mai vreau nimic din ce am vrut mai devreme. De ce? Nu ne mai iubim, numai esti tu cel ca nimeni altul.
Cad...dar nu ma trage ca nu ai cum sa ma salvezi. De accea astept minunea. Ca sunt in gol si vid si cum plutesc ca fulgii spre jos si Iad numai vine nimeni pe la mine.
Nu intanlesc nici o sora in cazatura care sa ma tina de mana in timp ce zburam. Si oricum nu am cadea la fel. Ea mai incet, eu mai repede sau viceversa. Depinde. Depinde de cat de tare ne-am grabit ca sa obtinem totul, ignorand raspunsurile la locul lor, accelerand simpatia bunastarii noastre. Sunt gata sa ma opresc? Pana cand o sa raman singura femeie in viata si vei fii obligat sa iti fie dor de dansul genelor mele...nu ma opresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu