Editati postarea

O rochie care curge imitand vanilia mi-ai cumparat. O port cand imi scriu memoriul. Un tablou de vis ai acum in minte. Dar tablourile mele sunt triste oarecum. De ce ma simt trista? Iubirea in sinea ei este trista. Doare iubirea. Dar de ce vorbesc acum despre iubire? Nu mai vreau sa vorbesc aiurea. Nu mai vreau sa imi fac planuri. Vreau sa fiu surprinsa sau macar sa nu ma mai gandesc si sa iau o pauza in care sa nu mai vad viitorul precum vreau. Spontaneitatea imi place, dar poate fii ceva pur spontan? Nu se mai gasesc oameni cu care sa iesi in ziua de azi. Toti au interese pentru modul in care isi creaza aparenta. Nu mai sunt persoane care discuta la o cafea, care se pierd in timp la o masa de lemn. Care se cearta constructiv pentru ca dupa sa isi impreuneze buzele. Eu vad cearta ca niste buze care se misca intruna doar pentru a crea preludiul ideal pentru un sarut. Scanteia din miscarea gurii, tipatul ragusit de gelozie, implorarea secundei, ochii mari si sarati de la nervi, gandul ce iti increteste fruntea, barbia care tremura, mainile care se impreuneaza, strada din fata ta care se transforma in rascruce...barbatul tau care are de ales. Poate sa te acompanieze in tango-ul certei sau poate sa se intoarca in bruma conversatiei si sa omoare muzica din tipatul tau. Femeile tipa, da...dar unele mai stiu si sa tipe. Unele stiu sa se certe si sa creeze. Vreau sa dansez tango. Este idealul meu. Idealul este greu de realizat. Nu ma tem ca nu o sa invat pasii pentru ca deja ii am in minte, dar oare o sa invat sa ma las dominata? Dar oare o sa incep odata sa vorbesc intr-adevar? Pentru ca acum nu sunt coerenta. Nu spun nimic. De ce? De ce ma pierd intruna? De ce se fumeaza tigara asta prea repede si tot nu imi vine un gand stabil? Ce rost are sa vorbesc numai despre tablourile in care imi pictez viata? Si iluzii? Imi doresc sa fiu deziluzionata? Niciodata. Atat de tare imi este speranta.


Ma pierd pentru ca nu mai este nimic de gasit pentru ca nimic nu se mai lasa descoperit. Totul este un mister care te ucide cu secretul. Si nu scriu aiurea daca esti capabil sa deslusesti. Si doare cand ideile bune pot fii doar rostite. Iar cele imprimate sunt doar emotii. Este un echilibru pe care doar tu si cine mai vrei il intelege.