Cand am coborat din pat am coborat si din cer. Mi-am inclestat mainile pe ceasca de cafea si mi-am strecurat o tigara intre buze. Si am strabatut drumul pana la ciocolata pe o melodie cu acorduri discrete chinezesti. Cantata de o voce duioasa, prea duioasa pentru lumea asta. Melodia e in franceza si te face sa crezi atat de tare in versuri incat iti simti sufletul norocos. Oare cum vine asta?
Am facut o ruta printre cosciuge. Aveam cafeaua in mana si ma intristam ca ei nu mai au cum sa guste boaba de energie. Mi-am cufundat gleznele in tarana sa nu se simta prea singuri. Bruma nu ii scuteste pe cei fara voce si le ingroapa urechile patului cu stropi de apa. Poate o sa invie mortii de la atata singuratate. Poate o sa cada o stea in cimitir si se va face lumina. Poate in cosul pieptului lor va aparea un licar de viata si ochii insangerati vor deveni clari. Poate se trezeste si destinul meu odata cu ei...iubirea mea imi este fobie. Poate destinul o va cere de nevasta.
"Poezii de dragoste imi scrii, poezii ca niste chinuri dulci. Mai bine ar fii sa imi scrii prostii si sa te duci."
Cata viata este pe lume. Cat suspin este pierdut. Cat machiaj este consumat. Cata speranta avem pentru copaci? Cat de magica pot fii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu