Iarna curge ca o melodie...la fel ca toate anotimpurile. Am cateva cantece. Si le ascult si le traiesc, dar cateodata le omor pentru ca ascult numai o bucata din intreg...pe aceeasi mereu...aia care imi convine...asa fac si cu greselile mele...le pastrez pe cele care imi convin. Este atat de gresit cand ma gandesc la viitor si numai traiesc prezentul...care este cel mai important. Eu nu mai stiu sa il traiesc...il am doar in masura in care am lucrurile cu care m-am obisnuit: o familie, aceeasi casa, acelasi loc in banca...la scoala, acelasi iubit, aceiasi cercei preferati...care se ruginesc in timp. Toate trec si trec frumos daca stii cum sa le dai drumul. Ca fulgii...plutind incarcati de puritate...atat de lin si linistitor...si imi dau impresia ca au o regula...sa cada armonios si sa te faca sa zambesti...impotriva frigului, a crivatului si a vantului care iti incurca drumul spre scoala. Sa transmita pace si bucurie. Sa ignoram putin tot viitorul...macar o clipa...si sa fim atenti la tot ce ne inconjoara...pentru ca natura este singurul lucru pe care il avem...si noi nu avem nimic pentru ea. Ne putem supune daca ea ne cere...am ales sa ma supun. Am ales sa savurez si am ales cu pasiune. Nu stiu multe despre mine, dar asta o stiu...ca aleg cu pasiune...oarba de fiecare data...ma incred in tot si toate.
Acum cateva zile cineva m-a surprins cu ceva...intr-o ora...la scoala...a compus o poezie...si mi-a aratat-o...dar in ce fel...va spun. A venit la mine...timid...pierdut, dar cu o oarecare mandrie in ochii lui si eliberare...si in soapta mi-a cerut sa o citesc, dar parca se ruga sa ma comport la fel ca el...sa o citesc in liniste, in soapta, in gand...cu grija si sa ii spun ceva de bine, sa apreciez efortul...m-am simtit ciudat. Eram flatata, dar nu stiam cum sa ii dau verdictul, sa ii spun ca nu mi-a placut in mod deosebit...eram nevoita sa ii spun parerea mea despre ce scrisese, dar mie nu imi trezise ceva anume versurile insirate pe o foaie de hartie. Erau greseli grave de ortografie...era un limbaj sec si rima versurilor era foarte fortata...se vedea ca nu era nimic pasional...ca nu isi pusese sufletul pe tava in fata poeziei...dar era totusi o taina, un secret, un efort...si chit ca ambalajul era foarte sarac...el a prins curaj sa scrie ceva...despre o dezamagire...pe care a avut-o. Si asta am apreciat. Se numea "Clipe"...si se si semnase...lucru pe care il faceam si eu prin clasa a IV-a...ma semnam pentru ca consideram ca am facut o capodopera...ca era bine...ca era frumos ca poeziile scrise de marii poeti. Colegul meu e mare poet ca a reusit sa pune pe hartie ce il bantuise de multa vreme...chiar daca atunci cand a scris-o si maniera in care a facut-o dau impresia ca nu avea ce face si trebuia sa isi ocupe timpul cu ceva si a ales sa fie asa pentru ca era in pana de idei. Mie totusi mi se pare un lucru mare ca a terminat-o...a facut stersaturi si reactia de dupa a fost aceea. Nu conteaza cum scrii decat daca scrii pentru cineva anume...daca esti angajat sa scrii, sa ti se dea o tema pe care sa o elaborezi. Cand scrii pentru tine...esti mare. Urasc insa faptul ca oamenii care incep sa scrie din lipsa de idei...scriu despre tragism...disperare...resemnare...cate sentimente si fapte oribile le-au facut fostele prietene...si ei acum se simt goi pentru ca au indurat, au suferit si acum numai au de ce sa faca toate astea. Dar totusi vorbesc...le pasa...le acorda importanta. "Opera" lor este adunata in cateva versuri...care contin multe substantive si adjective...triste! Foarte putine verbe...Lucru simbolic. Ei scriu despre cine si cum, insa nu scriu despre ce. Ignora actiunea si raman fixati doar pe Cutarica care a fost in cutare fel si bla bla bla. Asa nu! As vrea sa fiu saraca cu duhul...dar nu sunt. Si poate o sa raman eu nefericita si cu viata neterminata si bagata intr-o mare oala in care imi fierb toate gandurile si sperantele visurilor mele care nu se mai termina si poate ca nici nu se indeplinesc...si poate vorbesc mult despre lucruri triste...facand aceeasi greseala ca superficialii "poeti"...poate ca nici eu nu stiu sa apreciez fericirea si sa vorbesc despre ea mai mult...sau in aceeasi masura in care vorbesc despre tristete...si daca fac o analiza pe text imi dau seama ca eu vorbesc despre cat sunt eu de egoista si despre ce greseli am facut eu odata si pe care le regret si nu le mai vreau. Stiu toate aceste lucruri asa cum stiu inca o gramada de lucruri pe care trebuie sa le fac, dar nu vreau sa le fac. Pe cate persoane le inteleg si le dau dreptate...ca intr-un final eu sa nu ma inteleg pe mine insami si doar sa ma accept. Si e atat de greu sa fac lucrul asta incat ma sufoca. Nu pot sa dau drumul greselilor mele asemenea cerului care elibereaza fulgii...pentru ca mie nu imi place iarna. Pentru ca asa cum e cerul inchisoare pentru puful acela de zapada...mintea mea e inchisoarea pasiunii mele. Si singurul lucru pe care l-am echilibrat pana acum a fost raportul dintre minte si suflet. Atat! Si e suficient.