O postare

In loc sa fiu pesimista la suprafata
In loc sa imi plang de mila
In loc sa vorbesc de lucruri negative sau triste sau deprimante
Ar trebui sa ma leg de lucrurile frumoase din viata...cele care mi se intampla si pe care le am
De unde nevoia de a ma prinde si de a scrie numai de chestii urate in substanta, dar care nu par ce sunt doar datorita ca le spun intr-un mod placut?
Dar acum daca ma gandesc sa va povestesc despre ceva dragut, pozitiv...nu pot.Pentru ca lucrurile bune le tin in mine si sunt mult prea greu de impartasit. Eu nu pot spune ca am echilibru pentru ca ma folosesc incontinuu de persoanele echilibrate ca sa imi gasesc "centrul de greutate"...este normal si sanatos. Imi pare rau doar ca oamenii valorifica nefericirea...nenorocesc si mai tare necazurile, isi plang plansul, isi simt monologurile interioare si le considera parca o proba la teatru...e prea mult si prea greu sa fii tot timpul nefericit...iar pe de alta parte...cand spun ca sunt fericiti...dureaza cateva secunde.Atat timp ii acorda fericirii...atat de importanta e...nu e corect. Dar invatam. Trebuie sa invatam. Cata fericire vad in jurul oamenilor simpli care pretuiesc ce au si nu se gandesc la rau decat in momentul in care este complet desenat tabloul raului. De multe ori eu imi fac schita raului in cap...inainte sa se intample. Si simt un gol imens in piept ca cel de dinainte, de care va vorbeam...golul acela care te trezeste noaptea din somn...din cosmar...si te poarta spre realitatea clara care te lamureste ca totul a fost un vis...o teama din interiorul tau care te seaca si nenoroceste daca o asculti...sunt fantezii...de natura negativa...din nou...imi pare rau ca nu stiu si alte sinonime si notiuni ale raului...ca pentru bine sunt multe, banuiesc...o sa ma repet. Un lucru fericit este atunci cand eu vad fericirea, vad sanatatea...cand e totul liniste si am in primul rand armonie in familie...cand nu e ipocrizie si nu e falsitate...




Cat de mult seamana expresia lor...aceleasi gesturi...aceeasi personalitate...aceleasi ticuri...principii imprumutate unul de la celalalt...parca totul bun si totul rau. Iarasi notiunea de bine si rau...Aceeasi prefacatorie grasa care nu inlocuieste, din pacate generozitatea. Vederea mi-e slaba cand ma uit la ei...si tot ce imi propun sa fac imi piere din cap si ma blochez cand ajung in fata lor...uit pentru ca nu imi place sa anticipez miscarile...nu mai sunt intr-un joc...de sah...de gandire in care imi gandesc dinainte miscarile...In momentul in care ajung fata in fata nu fac nimic din ce imi propun. E ceva impotriva simturilor mele...se apara intr-un fel...de mine pentru ca poate ii intimidez. Si cred ca totul incepe atunci cand se uita la mine. Nu stiu ce vad sau ce au de vazut. Nu stiu la ce se gandesc...ce vad...cand ma vad si cum ma vad... Poate sunt doar o perdea transparenta...poate se uita dincolo de mine si nu ma vad intr-adevar...un pretext...o forma de a se ascunde... cand eram mica, de fiecare data cand faceam ceva gresit...ma ascundeam dupa perdea...si cand pericolul trecea...uitam si eu de prostia facuta si ma vedea in perdeaua aia mireasa...un gand frumos si proaspat nascut dintr-un rau facut...o prostie pe care nu mi-am asumat riscul...pe care nu am pretuit-o, dar pe care mama mi-o ierta intr-un final...iertarea vine numai de la parinti...altcineva nu are de ce sa o faca...Mi se blocheaza si ideile in preajma lor...nu ma deschid deloc...De ce? Si acum cred ca se potriveste raspunsul profesorului meu de matematica la intrebarea asta...de fraier. De ce din nou??? Dintr-o prostie de-a mea de copil.