Inca o zi

Placerea de a scrie din ce se naste? Sa fie oare din preferinta de a comunica indiferent de mod? La mine valabila este nevoia? Asa cum simt ca nu pot sa ma ridic daca nu cred ca am un rost. Pentru ce sa tac? Pentru ce sa scriu cand stiu si iar stiu ca voi sterge tot? Sau poate le voi pastra intr-un curand reciti si imi voi aminti de stare. Starea chiar face totul. Reala frumusete este omul care aduce folos in mediu. Dupa frumusete paseste distrugerea care tine mult, asa cum regret ca negativitatea persista. Este muribunda, dar nemuritoare. Ce sperante am! Ce texte simt ca imi vor bate la usa... Ce fapte voi realiza! Stiu ca am sa progresez datorita curajului cu care o sa infrunt lumea. Voi pasi increzatoare in mii de birouri cautand oportunitati si cai care sa-mi demonstreze ceva. Sa-mi demonstreze ca nu iau decizii in zadar, ca nu sunt in zadar, ca exista cafea cu lapte pentru cei catifelati si cafea neagra pentru dependentii de naturalete. Ca daca vrem amestec capatam combinatii. Cuvantul "zadar" nu exista si persist cu insistenta ca exista un echilibru; ca o lupta dintr-un basm si am invatat ca binele invinge si astept infrangerea negativitatii precum soarele asteapta desteptarea, precum astrul noptii asteapta sa vegheze pasii indragostitilor lui Eminescu, precum criticii literari asteapta capodopera sa aiba din ce interpreta, precum copiii il asteapta pe Mos Craciun, precum eu iti astept pasii in sala surda si astept intrebarea ca sa te lovesc cu replica moarta selectata deja. Si veacuri stiu ca vor trece, stiu ca palmele-mi vor transpira si pare ca Apocalipsa mult dorita asteapta in continuitate. Nu-mi pasa, cred in final si un lucru negativ imi sporeste speranta de a avea rabdare. Nu e nici un dubiu, e doar o chestiune de umplere a paharului, Anticristul e nascut.