Ce sa mai simti

Ma inchid intre pereti
Ma cufund in golul tau
Si purced alene catre iadul meu
Care clocoteste cu sfarsitul negru
Si ma-ntorc si plec cand tensiunea creste
Si-mi masor si pulsul cu voltmetrul
De ce lumea asta s-a inchis de tot?
De ce nu-mi mai spun nimic florile?
De ce e asa de moarte si plictis?
Spleen-ul existentei s-a si sinucis.
Imi consult cuore-ul si ma doare greu, iar tristul adevar ma induioseaza brusc. Adevarul este ca nu am ce face, ca sunt in criza si ca nu mai pot sa scriu, nu mai am profunzime in ganduri, scriu plat si fara nici un fel de stil. Ma simt aleatorie, nu pot sa mai vorbesc despre ceva anume, ma intimideaza lumea. Sunt in aer. Nu mai gasesc metafore, acum imi simt calculata fiecare miscare, gest. Nu mai scot scantei, nu mai sunt lumina, este intuneric total la mine in cap. Si mi-e foarte greu sa articulez scrisul mai ales, replica vine in continuare, dar imi dispare rapid din memorie. M-am prostit. M-am simplificat si implicit dezamagit. Demult nu m-am simtit dezamagita si de aceea imi ies din fire, dezamagirea mea imi starneste si induiosare. Ce naiba am? Cand traiesc in simplitatea cotidianului ajung sa fiu simpla si casc ca un prost si cand observ ca acest simptom al idioteniei apare in gura mea ma simt spurcata. Ma ingrijoreaza cascatul pentru ca stiu ca sunt pe cale sa ma imbolnavesc de prostie. Nu concep sa fiu inrudita cu oameni intunecati la minte, fara sclipire de respect, plictisiti de ei insisi, arcasi ratati care au sageti si arcuri, dar sufera de miopie si nu bat cu raza ochiului tinta. Prefer sa nu mai socializez niciodata daca raman cu oamenii astia. Oameni care isi permit sa faca cu ochiul simtindu-se superiori si procedeaza asa cu mine cand nici macar nu au habar de cine sunt si ce imi poate pielea sau inima. Si eu surad pentru ca sunt prea buna si cred intr-o omenie apropiata de portile Paradisului. Imi pasa si ma ingrozesc. Aceasta e starea. Tripul meu mi-l ofera paharul cu speranta ca exista un final fericit. Pot sa te ispitesc sa bei paharul, dar unora nu-l pot turna pe gat. Pe departe mi-e gandul ca mi-e frica de muscatura lor mizerabila. Doar ca asa ceva nu se intregeste in mod obligat. I-as otravi - atat de tare ma refuza. Mie chiar mi-e frica de tot. As vrea sa ma lamureasca cineva.
Cum sunt eu: cred ca exista tot, atat fenomene, lucruri, fiinte posibile cat si imposibile. Basmele pentru mine sunt reale, vrajitoare cu matura chiar exista, tunetele se saruta cu fulgerele, dansul poate fii infaptuit fara muzica, orice sentiment te poate atinge, exista lume de apoi, demonii chiar se plimba printre noi, stelele nu sunt chiar atat de indepartate, exista viata fara aer pentru ca eu sarut fara sa respir, exista si resou care imi poate dezgheta sufletul, exista si tata pentru mine, exista si craiasa a furnicilor, exista si albine care nu isi daruiesc intepatura si traiesc in continuare, exista ochi tristi si intr-un zambet superb, exista fantome si spirite care au un rost atat de folositor, exista mii de planete, exista genii la tot pasul, exista condamnati la moarte care se vindeca, exista inaltime scurta, exista farmec viu, exista iubire, exista prieten in dusman, exista aspirator pentru curatirea raului, exista adancime mica in oceane si eu le pot atinge nisipul cu picioarele mele scurte, exista un soare care nu frige si eu il pot atinge cu mainile mele scurte sa-i ofer o mangaiere, pe el nimeni nu-l atinge, exista punct si continuare, exista raspuns la fiecare intrebare, exista bunavointa care doare, exista mult, exista orice, exista totul acela pe care vreau sa-l simt cu degetele ca si cum as slefui de praf clapele unui pian dintr-o sala intunecata ca cea in care te astept. Dar se va lumina cand suntele chiar vor infaptui o melodie. Voi deveni muzician, iar cantata mea va fii alcatuita numai din crezurile insirate mai sus. Tu cand vei veni vei intregi cercul, melodia. O sa te simt ca o za dintr-un cerc vicios pentru ca esti viciul meu. Iubirea este viciu. Ce melancolica mai sunt. Dar macar m-am simtit profunda si acum zambesc. Stii cat imi doresc. Cate cantitati si feluri. Ti le-am spus pe toate pana acum, cele care au fost...aberatii de-ale mele. Tu de ce nu mi-ai spus nimic? Da, acum. De ce stai sa citesti intrebarea, sa stii ca am dreptate, dar sa nu te opresti din lectura si sa-mi dai un semn sa-mi spui o aberatie de-a ta, una pe care o vrei tangibila. Nu...stai si citesti. Sa mai scriu? Sa nu mai scriu? Tu castigi, eu stau pe loc, dar sunt intelegatoare cu tine. Pot sa iti fac un compliment? Tu ma provoci si cand nu faci nimic. Na, ca acum sunt in dubii ca nu stiu daca am zis de bine sau de rau. Revin la ce am scris anterior, la ciudateniile mele nu inainte de a-ti face un compliment sigur de data asta. Am scris cat am scris si tot te-am strecurat printre randuri. Tu te simti flatat, eu nu. Chiar exista ciudateniile mele pentru ca trebuie sa existe astfel ce ne-ar scapa de banalitate si rutina? Slava Domnului ca avem lucruri mai mult sau mai putin sigure, dar pe care le vedem, simtim, atingem, mirosim. De ele avem o idee, celelalte doar probabil exista. Insa din moment ce ne-am gandit si nu le-am nascocit ele au capatat contur si de aici putem alege daca au un sens sau nu. Pragmaticii ignora orice posibilitate ca ele sunt create, idealistii se mai rasfata cand cred. Pana si simturile ne inseala si noi spunem ca vedem rosu un obiect cand nici macar certitudinea unei simple culori sau forme nu o garantam. Si daca nu suntem siguri de nimic pentru ce sa fim idioti si sa ne contrazicem singuri? Realistii rup in doua visele si traiesc pe planeta numita "Realitate normala", dar traiesc din nimic pentru ca stiu si ei bine ca siguranta pura nu poti avea si cam atat pot spune despre ei. Sunt suficienti, limitati. Dar din start nu cred in niste fantome amuzante. Daca ei stiu ca nu stiu nimic...inseamna ca posibilitatea existentei unor fenomene paranormale plasata pe o axa imaginara este situata undeva la --infinit.